„Trecerea timpului aduce alinare și uitare spunea, cândva, un mare înțelept. Fără a îl contesta în vreun fel, am adăuga că timpul recent rămâne consemnat între memorie, experiență și scrisul istoric, contribuind astfel la tratarea traumelor trecutului, fiind astfel nu doar un aliat al istoricilor, ci și un competitor al acestora. Pe măsură trecerii timpului memoria se estompează, experiențele neconsemnate se pierd, iar singura modalitate prin care istoricii mai pot reconstitui și analiza trecutul, este apelul la sursele documentare păstrate despre acesta. Mutațiile instituționale, reașezările politice sau doar administrative, pot deschide orizonturi noi în scrisul istoric atunci când memorialistica și oralitatea nu mai pot susține elocvent și nuanțat efortul de cunoaștere. Rapiditatea schimbărilor politice, economice și sociale din ultimele decade, a redeschis dezbaterea legată de sursele istorice ale contemporaneității. Una care conturează și marchează un teritoriu tot mai disputat între specialiștii din științele sociale și cele umaniste, una în care inter și multidisciplinaritatea guvernează tot mai amplu asupra epistemelor și metodologiilor de reflectare asupra trecutului recent. Pe de altă parte, sursele istorice ale acestor incursiuni în perioada recentă își metamorfozează formele și substanța prin contactul nemijlocit cu agenda politică, socială sau culturală a prezentului. Ca atare, trecutul imediat devine un prezent revizitat, subiectele și modalitățile de reflecție asupra sa fiind condiționate de paradigme, modele și generații academice elaborate la timpul prezent.” Virgiliu Țârău din Introducere